the colorful path to the castle of a colorful soul

don't come to me. the path is too long. the trip will be full of hardships. i am here in my castle. i spread the colors of my soul to the world. don't come if you don't want to be painted, to become a work of art in my colorful universe. you should be afraid of losing your image. but you can clean yourself and i will paint you again and over again. if you don't like colors, don't come to me. fearless. joy. the dream of a new life. it's just an illusion, it's the same, it's just painted a bit and the first rain will clean everything and your universe will be black and white again. be careful. if you lose your way, you can live in my eyes.

Poem by Nichita Stănescu

Tell me, if i caught you one day 

And kissed the sole of your foot 

Wouldn't you limp a little then, 

Being afraid of crushing my kiss?

closed window- revealed beauty

Open window

 I have lost you so far in the depth of my soul where only the shadows of happiness stay . The darkness is weackened by a noble lighthouse. There is your home, my dear, there is your home...

Rose story

   

















Well, these are not my best photos of a rose, but ... one day i saw that my neighbour's  rose  had a bud. I've been haunting for its flourishing a whole week. Then, on a rushing day i saw it with a slight line of light and it was so beautiful... the day passed without any notice. Before sleeping i was thinking of taking a photo of the beauty in the morning and surprise!... the flower withered and fell. I regretted this with all my heart. After some weeks... a new bud... this time i didn't escape it... i followed him in the morning when the flower just began to open and at meal time when it looked how you could see it...
I did have a second chance, but life usually gives us one... as Eminem says "one opportunity, one shot"

Una dintre pietrele mult grăitoare...

Clădirea veche, părăsită, dar atât de maiestuoasă din spatele primăriei si pe platforma căreia se adună tinerii chemați parcă de un glas tainic are o poveste ca toate celelalte pietre mult grăitoare ale Brăilei. Dacă reabilitarea unui astfel de monument nu este posibilă, măcar să ne îmbogătim cu povestea lui si a oamenilor pe care i-a găzduit de-a lungul timpului.

Denumire: Vila Spiru Dumitriu

Adresa: Bd. Independetei, nr. 1 A

„Lotul pe care este amplasată clădirea a apărut pe harta orasului în 1890, odată cu parcelarea terenului ocupat altădată de cimitirul Sf. Spiridon. Primul proprietar a fost inginerul Vasile Ignat, căruia i-a urmat armatorul Spiru I. Dumitriu mentionat ca atare în inventarele clădirilor din 1912 si 1930. Clădirea cu demisol, parter si etaj partial este ilustrativă pentru arhitectura rezidentială în stil national asigurând un loc ideal pentru contemplarea peisajului spre Dunăre si Muntii Măcinului.” (ne informează dr. Maria Stoica).

Despre armatorul grec, cel de-al doilea proprietar, am aflat de la dna Valeria Ursan că ar fi avut doi copii, un băiat si o fată. Se spune că băiatul era suspectat de o anume infractiune si a fugit în Germania, iar sora lui s-a măritat cu un procuror numit Pastia cu care a plecat de asemenea în străinătate, probabil tot Germania. Fata a rămas văduvă si a fost îngrijită până în ultima clipă de îngrijitoarea Julieta căreia i-a lăsat prin testament toate slepurile pe care stia că le detine tatăl său. Desigur, când slujnica a venit după revolutie să îsi ia în primire mostenirea nu a mai găsit nimic din ce scria în act. Dumitriu a mai avut un văr bun inginer, dar care nu a atentat niciodată la luarea în posesie a acestui imobil. Clar este că după 1990 o rudă a intentat proces si după lungi scandaluri în presa locală clădirea a fost retrocedată si vândută. Atât despre mostenire.

Dar după cum ne-au învătat anii comunismului, în România, o casă nu este întotdeauna locuită de proprietarii ei de drept, mai ales dacă este de amploarea Vilei Spiru. Nationalizată sau nu, casa a fost locuită de armtata de ocupație rusă până în 1952. Între 1948-1949 a găzduit Securitatea si acolo se adunau cocoseii de aur. 

Desi BNR a încercat să protejeze rezerva de aur a României de armata rusă transformând-o în monede de aur, iată că acum proprietarii de astfel de monede erau obligati să îi predea de bunăvoie sau erau urmăriti ajungând chiar la închisoare. Pentru a ne imagina cât de pervers lucrau securistii vom da exemplul unui evreu care a depus 100 de cocosei. Când i-a numărat securistul nu a găsit decât 99 si l-a acuzat de fraudă pe bietul evreu care, după ce i-a numărat si el, s-a dus acasă să îl caute pe cel pierdut. La întoarcere aduce moneda lipsă, dar la numărătoare ies 101. Evreul rămâne perplex, iar securistul i se adresează rece: „Du-te acasă si adu restul, dacă nu vrei să-i luăm noi”.

După 1952 casa a fost dată spre locuire. După 1990, s-a descoperit în zidul casei, în cea mai mică dintre camere, un seif plin cu cocosei de aur, rămas probabil de la securistii care îi adunau si si-i însuseau. Fiica celor care au locuit acolo s-a minunat multă vreme de faptul că, bebelus fiind, a avut pătutul exact sub seiful cu pricina.

Revenind la perioada comunistă, aproximativ în anii 1960 vila devine Clubul Tineretului apartinând de Casa Tineretului. Demisolul ajunge astfel să găzduiască discotecile, dansurile, distractia celor care acum se adună pe platforma acestei clădiri fără să stie că locul acela le-a fost cândva dedicat.

După revolutie, s-a deschis un restaurant intitulat sugestiv „La cocosul de aur”, al cărui proprietar a fost înstăritul tigan Gyuri Farcas. Interiorul era unul elegant, de culoarea piersicii, cu scaune tapitate si tot tacâmul. Acum a rămas doar culoarea aceea plăcută ce se decojeste după cum veti vedea în fotografiile trimise de dr. Maria Stoica. Mai departe, se spune că ar fi fost cazinou, bingo, iar spre 2000 chiar sală de internet caffe la demisol, după care a ajuns în starea în care o vedem si astăzi.

Ce e poveste si ce e adevăr nu mai contează... important este că acest mic palat are o viată ca orice om pe care e bine să o valorificăm, să n-o lăsăm să piară în anonimat. Poate, într-o zi nu prea îndepărtată, suflul oamenilor vechi se va uni cu cel al oamenilor de azi, iar trăinicia clădirii îsi va găsi o functionalitate. 

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat în cercetare.

http://www.infoest.ro/stiri/in-obiectiv-braila/cladirile-brailei-istorie-prezent-autor-georgiana-tudor.htm#sthash.7F4WPStu.dpuf

Game of girls

A girl never limits herself to pose. She feels, she lives, she dreams until the sun falls  and then over again. Her eyes never lie to those who know  to listen...Her nobility, her elegance is something she is born with. There is a portrait of her  for everyone who deserves. A thousand looks, a thousand smiles, a thousand secret emotions are waiting to burst into the posture of a lady.
Then they will barely say: "I fear that you'll hide within a foreign eye" (Nichita Stănescu)

Drum

Frunziș de gânduri

Crengi uscate

Zâmbet și priviri

Nedeviate

Muzică, experiment

Căldură peste tot                                                                                             

Ce ne unește?

Căutarea de stele

În orașul rămas în urmă

Agățat de întârzierea

Roților sale pătrate

și lipsa sclavilor egipteni

ce au zidit piramidele...

Ah, Răbdare!

Mi s-a dezgolit sufletul,

Am lepădat balastul

Asfaltul încă lucește

Și ei, prieteni de nicăieri,

Au curățat cu grijă

Fără să bănuiască

Că din vrăbiuțele pe care le scuipau

Eu îmi reparam aripile frânte.

The never-changing story

     

Once upon a time a girl had to choose between two doors, between two worlds. Both were closed, both were tempting. One attracted her with its light, the other with its shadows. She has been weighing her options one against the other, thinking and wondering what lies beyond till she started to dance. She was now dizzy and going to listen to her heart.Fascinated by its mysteries, she turned towards the dark one and even gave it a try...after all it was the light that she finally went for, knowing the two paths of her destiny.

Call 911! Sky on fire!

When the cover truly reveals the content of the book

The Young and the Restless

Young girl is dreaming of the expected in her life. 

She loves the sun, she loves the nature, she loves the game of life.

The train of my destiny

Pietrele mult grăitoare

    Un oras îl cunosti după impresia pe care ti-o lasă oamenii si casele.

   Brăila e un oras bătrân. Pe stradă vezi doar copii foarte mici si bătrâni, tinerii care dau suflul unui oras sunt plecati la facultate, cei mai multi cu gândul de a nu se mai întoarce. 

    De la oamenii de acum nu poti afla foarte multe, sunt doar o umbră a celor de altădată si trăiesc cu nostalgie în anonimat, cei care ies în evidență cu proiecte aberante si înjositoare pentru viitoarea "capitală europeană" nu sunt reprezentativi. 

   Rămân, asadar, casele. Ei bine! Ignorând starea jalnică a majoritătii, clădirile vechi ale Brăilei sunt cele care rămân în memoria turistilor pentru că poartă în crăpăturile lor povestile nespuse ale unei alte lumi zugrăvite exemplar de Panait Istrati si Fănus Neagu. 

   

Necunoasterea universului întemnitat în crăpăturile zidurilor din Centrul Vechi si de pe bulevarde e sărăcie, pustietate, stepă sufletească. Numai privindu-le auzi strigătul povestilor din piatră care stau să se reverse peste cel vrednic să le primească. Cei doi scriitori brăileni ne-au creionat o lume magică de haiduci, hoti de cai, pescari, oameni cu suflet de aur care stiu să deslusească suflarea vântului si să o ducă mai departe, oameni curajosi în bunătate care au trăit autentic cu noblete ascultându-si inima. Pitorescul e domeniul lui Istrati, Misticul al lui Fănus Neagu. 

    Din Chira Chiralina, Codin, Kir Ianulea, Mos Anghel si Viata lui Adrian Zografi, se naste o Brăilă poznasă, un loc de bastină al inimilor năvalnice. Oamenii se chinuie să trăiască, dar nu uită să se bucure de viată, sunt romantici, se avântă în pasiuni puternice, au un sistem de valori în care patronează prietenia, strădutele mahalalei au acelasi farmec pe care îl are statiunea Lacul Sărat cu vindecările sale miraculoase. 

   Spiritul călător al autorului vede pretutindeni lumea prin ochiul Brăilei care rămâne în inima sa. Pe strădutele ei, de la salahori, brutari, soldati, cersetori, haiduci, hoti, criminali, pierde-vară si oameni cuminti a învătat tot ce se putea învăta. A coborât în abjectia umană si a revenit neatins, acesta e miracolul pe care i l-a oferit călirea în apele amestecate ale Dunării. 

    Îngerul a strigat, Frumosii nebuni ai marilor orase, Povestirile din Balcania o încarcă pe Brăila dintâi cu seva legendelor si a unui grai dunărean specific Bărăganului. Obiceiurile se contopesc într-un  delir al cuvântului ce apartine unor initiati care cunosc tainele locurilor, care se hrănesc din poveste, din imagine, din zvâcnirile unei inimi lăsată pradă farmecelor. Este o lume care  se transformă si trăieste în mit ca să supravietuiască reusind să se conserve astfel. 

   Brăila tuturor neamurilor, topos de confluentă al civilizatiilor balcanice, colectionând exemplare din toate zonele României, ajunge să fie un spatiu fără limită, un pământ al nimănui si al tuturor, al vechimii, al Dunării, al unei spiritualităti omogene hipersensibile la semnele nepătrunsului, fără granită între realitate si fictiune cu o bogătie a preaplinului, cu un orgoliu nesătios al supravietuirii. 

Casele au păstrat toată gloria romanelor si povestirilor, de ce nu ar face-o si oamenii?

- See more at:

x

Rising

 There will always be a stairway to heaven...

Fractal light

flowers' beauty in their own ground

Waking up in the morning and seeing such a treasure in your garden could make your day!
Try to smile and be grateful for every sign of heaven you're coming across in your way on earth!

Do you try to catch the golden fish? no, just the dinner...

The taste of my childhood

every fall is followed by a rise

Living your life as being in a never-ending carnival

Filozofia florilor

Când primim un buchet de flori, ni se transmite un mesaj extraordinar. Acela de a înflori mereu, de a fi veseli, luminoși, frumoși, pentru că floarea, deși e tăiată de la rădăcină și urmează să moară, nu încetează să strălucească.

life's joy

"i'm going to tell my mother that i have been taken a photo"

looking for shadows

Vis matern/ when a girl is dreaming of the wonders she expects in her life

         

                Miriam se va chema. Va fi o fetiță cu rochițe înflorate și aripi de înger împletite cu fluturi. Irișii ochilor ei vor fi înmuiați  ori în catran ori în fundul cerului, acolo în centrul furtunii unde e liniște  mereu. Trupul ei firav va fi tras prin fus și va pluti deasupra lumii anoste ca o boare de culoare. Surâsul ei va fi spânzurat între un scripete de la răsărit și o gropiță de catifea din marginea apusului. Când se va naște ea,  hașura neterminată nu se va mai ruga Domnului pentru un zumzet colorat.

still water

Spring painting

Seeing the world through the eyes of a heart

There will always be some time for reading

Let's find few minutes for reading everyday! The book in the photo is "Un amour de Swann" by Marcel Proust

(din seria carnețelul cu minuni)

Vârtej de lacrimi
Luna geme
Stelele suspină
Până și norii plâng
Sunt ploaie și mă risipesc
În mii de bucățele

Iubesc o nălucă
Dar unde-s ielele?
Să mă alătur lor
În jocul morții

Poate așa se va găsi
Cel care să sfâșie ceața
De pe inima
Care nu mai este demult a mea.

Happy-happy spring!

Just follow your path of pearls!

Mitul dimineților mele (pe străzile Brăilei)

         Dimineața are pentru mine un caracter somnambulic. Rutina mă plictisește și, mai ales, îmi permite să dorm încă multă vreme după ce s-ar putea considera că sunt trează. Sunt gonită de stări indispuse, opțiuni pripite si aspect mașinal. A mă pregăti să plec undeva presupune de obicei un întreg ritual care devine plăcut doar în condițiile în care nu sunt presată de timp si am dispoziția de a fi creativă si confortabilă. 

        Odată ieșită din casă, drumul până la stație poate prezenta diferite cotituri deși e drept. De-a lungul celor patru ani de liceu mi-am creat superstiții si credințe speciale pornind de la a-mi odihni retina pe chipurile expresive sau nu ale trecătorilor, ca si cum aș aștepta să mi se releve vreun mesaj misterios despre mine sau despre viață. 

        Doi frați de vârste diferite, dar apropiate, mi-au atras atenția din cauza fețelor lungi si blege. Păreau că suferă de un handicap, dar puteau fi doar puțin mai ciudăței. Vinovăția pe care am simțit-o în acel moment judecându-i m-a izbit si măcinat adânc. Imediat mi-am transformat spiritul critic în iubire. Mă rugam pentru ei cu o dedicare totală. Le doream bine, ajutor si încet-încet i-am transformat în amuleta mea prețioasă. Vederea lor îmi producea o înduioșare si o vioiciune profundă care se menținea pe parcursul întregii zile. Era semnul că se va întâmpla ceva bun. Ne întâlneam în mod repetat si nu cred că bănuiau ce importanță au ajuns să aibă pentru mine și cât de mult le doream binele si însănătoșirea, ba chiar fericirea si, mai presus de orice, as fi vrut ca nimeni să nu le mai judece chipurile deșelate așa cum o făcusem eu... 

             Mai târziu a rămas doar fratele cel mic, celălalt schimbase traseul. 

         Dar la fel de mult ca oamenii, din impasibilitatea și amorțirea de dimineață mă scoate răsăritul. Ieșind de pe aleea blocului privesc înspre stația de la capătul lui patru urmărind vreun semn de autobuz. Concomitent arunc o ocheadă rapidă la ceas, apoi în direcția opusă. Când sunt punctuală pornesc spre capăt unde mă întâlnesc de fiecare dată cu o colegă, cu prieteni sau cunoscuți. 

          Nu-mi place întotdeauna faptul că este o stație foarte aglomerată. Dar în zilele în care sunt în întârziere - destul de multe în ultima perioadă - mă îndrept spre stația de la Gospodina, nume care mi-a stârnit interes. 

          Inițial, îl asociam doar cu numeroasele "gospodine" ce se îngrămădesc în cutiuțele de chibrituri ale blocurilor cu 10 etaje din zonă, dar făcând un pic de cercetare am aflat că acolo ar fi fost "pe vremea lui Ceașcă" un magazin de lux numit Gospodina. Oamenii veneau cu săptămâni înainte să dea comenzi de produse rare - ciocolată, portocale, salam, cafea, măsline - si erau sunați când venea marfa. Dacă nu erau vigilenți si rapizi, nu mai apucau nimic. Stația aceasta îmi dă nostalgia de a fi frecventată și de mama. De aceea, are un plus afectiv. 

         Merg repede pentru a întrece potențialul autobuz care m-ar prinde din urmă. Iar răsăritul, despre care aminteam, e un dar aparte. Îți desfată simțurile, mai ales în acele luni intermediare dintre toamnă și iarnă, iarnă și primăvară, când soarele pare o așa minune, un bun de la care ești privat, dar de existența căruia vei uita odată cu prezența lui permanentă si de care îți vei aduce aminte abia sub căldura excesivă a verii. Dintre doi giganți betonici, deasupra unei clădiri nelalocul ei, de sticlă, ce dă un aer de modernitate cu totul nepotrivit cartierului învechit, răsare. În ciuda faptului că reprezintă un morman nefolosit, dincolo de ramele aurii si geamurile întinse, negre, opace, inundă soarele cu o lumină sufocată ce se lovește de pereții blocului. În nuanțele ei de auriu si galben cald, roșiatic, se luptă să străbată până la tine, să ți se dăruiască toată, să te învăluie cu gesturi tandre ca o pânză de mătase ce te-ar înconjura pe neașteptate, modelată de vânt astfel încât tu să nu simți mâna celui care te înfășoară, ci doar atingerea fină, plină de duioșie, care te cheamă într-un tărâm îndepărtat al Soarelui-Răsare de dincolo de Dunăre în care ti se promite o răsfățare a luminii. 

         Nu apuc să zăbovesc mult, dar înmagazinez cu ochii în suflet frumusețea si cu un zâmbet satisfăcut de copil sărutat de părinte atunci când face ceva demn de lăudat, sporesc ritmul alert al pașilor pentru a prinde Soarele. La următoarea "pauză" între blocuri mi se descoperă gigant, în toată goliciunea lui, dar doar pentru o secundă, doar dintr-un anumit unghi, pentru ca la pasul următor să fie săghiat de imensitatea peretelui cu colț ce își rezervă dreptul de a oglindi o spumă a luminii roșietice cu o îngâmfare excesivă contrastând-o cu umbra sa întunecată de la o bază a lumii.infoest version

Looking through a bug's eye

Swann, În căutarea timpului pierdut - Marcel Proust

    E una dintre cărțile pe care am citit-o din soiul acela orgolios de curiozitate care te determină să citești o carte doar pentru că s-a făcut prea mare vâlvă pe seama ei și vrei să te convingi  de ce.

    Nu e o carte rea mai ales pentru cei care au o cât de mică pasiune pentru psihologie. S-au făcut o seamă de confuzii din cauza neatenției lui Proust în a folosi anumiți termeni ai neuroștiinței. Memoria involuntară nu este exact ceea ce exemplifică autorul francez prin vestitul moment al gustării ceaiului și brioșei. Am putea spune doar că scrierea romanului a fost declanșată de un asemenea moment pe care l-a sondat la maximum. În schimb scenele în care sunt comparate diferite percepții determinate de memoria afectivă au o savoare aparte, deoarece îi demonstrează cititorului cât de ușor se poate înșela în receptarea lui ontică. 

    Adeseori, încearcă să demonstreze că tot ceea ce are farmec pentru noi sau ceea ce ne trezește o pasiune înflăcărată se datorează imaginației noastre. Mesajul pare să fie: realul e fad, anost, noi suntem cei care îl îmbogățim afectiv cu imaginația noastră și mai ales prin intermediul culturii. De pildă, naratorul copil fiind la Combray realizează că peisajele descrise de Bergotte vor avea întotdeauna pentru el acel je ne sais quoi  față de cele pe care nu le-a perceput mai întâi prin imaginație, prin intermediul scriitorului favorit. De asemenea, el se îndrăgostește de fata domnului Swann doar pentru că aude că se plimbă cu același Bergotte, iar apoi când o cunoaște în realitate , el o iubește pe cea din imaginația lui suprapusă ființei reale, îi e cu neputință să se gândească la ea în alt mod decât la acea Gilberte Swann. Deși sunt prieteni de joacă, el aproape că preferă să fie în lipsa ei pentru a o putea contempla după cum dorește el, adică iubind-o.

    Dar, în economia cărții, cele mai multe pagini le ocupă pasiunea lui Swann pentru Odette de Crecy, viitoarea doamnă Swann. Este prezentat minuțios procesul de idealizare și normalizare subliniindu-se de fiecare dată efectele subiectivității și atașării de propria "imaginată". La început i se pare urâtă, apoi o asociază cu o frescă din Sandro Botticelli și începe să i se pară fermecătoare. Multă vreme relația lor se va consuma ca amintire a fericitelor prime clipe, după care începe îndoiala, vânarea unui adevăr crud pe care îl refuză și nu în ultimul rând sfâșietoarea luptă de a o coborî de pe postamentul iubirii. Totuși, va continua să o iubească. Afectivul învinge orice rațiune. 

   Astfel, înțelegem foarte clar sursa de inspiratie al lui Camil Petrescu din "Ultima noapte..." , relația dintre Ștefan și Ella respectă același șablon întrucâtva, dar e mai ambiguă și protagonistul reușește să rupă cercul autosugestiei.

Despre Legrandin, un oarecare profesor de pian:

"Nu putea ști, cel puțin prin el însuși, că este și el un snob, de vreme ce nu cunoaștem totdeauna decât pasiunile celorlalți, iar tot ceea ce ajungem să știm despre ale noastre nu am putut afla decât de la ei. "

 Despre femeie:

"Ea nici nu există, izolată, separată și formulată în minte, ca scop urmărit de tine când te apropii de o femeie, ca pricină a tulburării prealabile pe care o simți. Abia când te gândești la ea ca la o plăcere pe care o vei avea; mai curând o numești farmecul unei femei anume; căci nu te gândești la tine gândindu-te doar cum să ieși din tine"

Cugetare:

"Și chiar de mi s-ar fi ivit în față, aș fi îndrăznit oare să-i vorbesc? Mi se părea că ea m-ar fi socotit nebun;(...) nu mai credeam adevărate, în afara propriei mele simțiri, dorințele cărora le dădeam trup în timpul acestor plimbări care nu se realizau. Nu-mi apăreau decât ca născocirile pur subiective, neputincioase, iluzorii, ale temperamentului meu. Nu mai aveau nici o legătură cu natura, cu realitatea, care din acea clipă pierdea orice farmec și orice semnificație, nemafiind, pentru viața mea, decât un cadru convențional, așa cum este ficțiunea unui roman vagonul pe bancheta căruia stă călătorul ce-l citește spre a-și omorî timpul."

   

  Irina Mavrodin spune că realul există pentru Proust doar în măsura în care îl retrăiește și așa este, din interiorul cărții, dar dacă ridicăm un pic privirea spre autor: ce face el? Propune mai multe realități care se demontează și completează reciproc, oare nu poate omul ieși din cercul realității pe care o trăiește?
    Eu cred că acesta este mesajul lui Proust, să avem mereu perspectiva autorului!

despre memoria involuntara

 despre memoria afectivă