still water

Spring painting

Seeing the world through the eyes of a heart

There will always be some time for reading

Let's find few minutes for reading everyday! The book in the photo is "Un amour de Swann" by Marcel Proust

(din seria carnețelul cu minuni)

Vârtej de lacrimi
Luna geme
Stelele suspină
Până și norii plâng
Sunt ploaie și mă risipesc
În mii de bucățele

Iubesc o nălucă
Dar unde-s ielele?
Să mă alătur lor
În jocul morții

Poate așa se va găsi
Cel care să sfâșie ceața
De pe inima
Care nu mai este demult a mea.

Happy-happy spring!

Just follow your path of pearls!

Mitul dimineților mele (pe străzile Brăilei)

         Dimineața are pentru mine un caracter somnambulic. Rutina mă plictisește și, mai ales, îmi permite să dorm încă multă vreme după ce s-ar putea considera că sunt trează. Sunt gonită de stări indispuse, opțiuni pripite si aspect mașinal. A mă pregăti să plec undeva presupune de obicei un întreg ritual care devine plăcut doar în condițiile în care nu sunt presată de timp si am dispoziția de a fi creativă si confortabilă. 

        Odată ieșită din casă, drumul până la stație poate prezenta diferite cotituri deși e drept. De-a lungul celor patru ani de liceu mi-am creat superstiții si credințe speciale pornind de la a-mi odihni retina pe chipurile expresive sau nu ale trecătorilor, ca si cum aș aștepta să mi se releve vreun mesaj misterios despre mine sau despre viață. 

        Doi frați de vârste diferite, dar apropiate, mi-au atras atenția din cauza fețelor lungi si blege. Păreau că suferă de un handicap, dar puteau fi doar puțin mai ciudăței. Vinovăția pe care am simțit-o în acel moment judecându-i m-a izbit si măcinat adânc. Imediat mi-am transformat spiritul critic în iubire. Mă rugam pentru ei cu o dedicare totală. Le doream bine, ajutor si încet-încet i-am transformat în amuleta mea prețioasă. Vederea lor îmi producea o înduioșare si o vioiciune profundă care se menținea pe parcursul întregii zile. Era semnul că se va întâmpla ceva bun. Ne întâlneam în mod repetat si nu cred că bănuiau ce importanță au ajuns să aibă pentru mine și cât de mult le doream binele si însănătoșirea, ba chiar fericirea si, mai presus de orice, as fi vrut ca nimeni să nu le mai judece chipurile deșelate așa cum o făcusem eu... 

             Mai târziu a rămas doar fratele cel mic, celălalt schimbase traseul. 

         Dar la fel de mult ca oamenii, din impasibilitatea și amorțirea de dimineață mă scoate răsăritul. Ieșind de pe aleea blocului privesc înspre stația de la capătul lui patru urmărind vreun semn de autobuz. Concomitent arunc o ocheadă rapidă la ceas, apoi în direcția opusă. Când sunt punctuală pornesc spre capăt unde mă întâlnesc de fiecare dată cu o colegă, cu prieteni sau cunoscuți. 

          Nu-mi place întotdeauna faptul că este o stație foarte aglomerată. Dar în zilele în care sunt în întârziere - destul de multe în ultima perioadă - mă îndrept spre stația de la Gospodina, nume care mi-a stârnit interes. 

          Inițial, îl asociam doar cu numeroasele "gospodine" ce se îngrămădesc în cutiuțele de chibrituri ale blocurilor cu 10 etaje din zonă, dar făcând un pic de cercetare am aflat că acolo ar fi fost "pe vremea lui Ceașcă" un magazin de lux numit Gospodina. Oamenii veneau cu săptămâni înainte să dea comenzi de produse rare - ciocolată, portocale, salam, cafea, măsline - si erau sunați când venea marfa. Dacă nu erau vigilenți si rapizi, nu mai apucau nimic. Stația aceasta îmi dă nostalgia de a fi frecventată și de mama. De aceea, are un plus afectiv. 

         Merg repede pentru a întrece potențialul autobuz care m-ar prinde din urmă. Iar răsăritul, despre care aminteam, e un dar aparte. Îți desfată simțurile, mai ales în acele luni intermediare dintre toamnă și iarnă, iarnă și primăvară, când soarele pare o așa minune, un bun de la care ești privat, dar de existența căruia vei uita odată cu prezența lui permanentă si de care îți vei aduce aminte abia sub căldura excesivă a verii. Dintre doi giganți betonici, deasupra unei clădiri nelalocul ei, de sticlă, ce dă un aer de modernitate cu totul nepotrivit cartierului învechit, răsare. În ciuda faptului că reprezintă un morman nefolosit, dincolo de ramele aurii si geamurile întinse, negre, opace, inundă soarele cu o lumină sufocată ce se lovește de pereții blocului. În nuanțele ei de auriu si galben cald, roșiatic, se luptă să străbată până la tine, să ți se dăruiască toată, să te învăluie cu gesturi tandre ca o pânză de mătase ce te-ar înconjura pe neașteptate, modelată de vânt astfel încât tu să nu simți mâna celui care te înfășoară, ci doar atingerea fină, plină de duioșie, care te cheamă într-un tărâm îndepărtat al Soarelui-Răsare de dincolo de Dunăre în care ti se promite o răsfățare a luminii. 

         Nu apuc să zăbovesc mult, dar înmagazinez cu ochii în suflet frumusețea si cu un zâmbet satisfăcut de copil sărutat de părinte atunci când face ceva demn de lăudat, sporesc ritmul alert al pașilor pentru a prinde Soarele. La următoarea "pauză" între blocuri mi se descoperă gigant, în toată goliciunea lui, dar doar pentru o secundă, doar dintr-un anumit unghi, pentru ca la pasul următor să fie săghiat de imensitatea peretelui cu colț ce își rezervă dreptul de a oglindi o spumă a luminii roșietice cu o îngâmfare excesivă contrastând-o cu umbra sa întunecată de la o bază a lumii.infoest version

Looking through a bug's eye

Swann, În căutarea timpului pierdut - Marcel Proust

    E una dintre cărțile pe care am citit-o din soiul acela orgolios de curiozitate care te determină să citești o carte doar pentru că s-a făcut prea mare vâlvă pe seama ei și vrei să te convingi  de ce.

    Nu e o carte rea mai ales pentru cei care au o cât de mică pasiune pentru psihologie. S-au făcut o seamă de confuzii din cauza neatenției lui Proust în a folosi anumiți termeni ai neuroștiinței. Memoria involuntară nu este exact ceea ce exemplifică autorul francez prin vestitul moment al gustării ceaiului și brioșei. Am putea spune doar că scrierea romanului a fost declanșată de un asemenea moment pe care l-a sondat la maximum. În schimb scenele în care sunt comparate diferite percepții determinate de memoria afectivă au o savoare aparte, deoarece îi demonstrează cititorului cât de ușor se poate înșela în receptarea lui ontică. 

    Adeseori, încearcă să demonstreze că tot ceea ce are farmec pentru noi sau ceea ce ne trezește o pasiune înflăcărată se datorează imaginației noastre. Mesajul pare să fie: realul e fad, anost, noi suntem cei care îl îmbogățim afectiv cu imaginația noastră și mai ales prin intermediul culturii. De pildă, naratorul copil fiind la Combray realizează că peisajele descrise de Bergotte vor avea întotdeauna pentru el acel je ne sais quoi  față de cele pe care nu le-a perceput mai întâi prin imaginație, prin intermediul scriitorului favorit. De asemenea, el se îndrăgostește de fata domnului Swann doar pentru că aude că se plimbă cu același Bergotte, iar apoi când o cunoaște în realitate , el o iubește pe cea din imaginația lui suprapusă ființei reale, îi e cu neputință să se gândească la ea în alt mod decât la acea Gilberte Swann. Deși sunt prieteni de joacă, el aproape că preferă să fie în lipsa ei pentru a o putea contempla după cum dorește el, adică iubind-o.

    Dar, în economia cărții, cele mai multe pagini le ocupă pasiunea lui Swann pentru Odette de Crecy, viitoarea doamnă Swann. Este prezentat minuțios procesul de idealizare și normalizare subliniindu-se de fiecare dată efectele subiectivității și atașării de propria "imaginată". La început i se pare urâtă, apoi o asociază cu o frescă din Sandro Botticelli și începe să i se pară fermecătoare. Multă vreme relația lor se va consuma ca amintire a fericitelor prime clipe, după care începe îndoiala, vânarea unui adevăr crud pe care îl refuză și nu în ultimul rând sfâșietoarea luptă de a o coborî de pe postamentul iubirii. Totuși, va continua să o iubească. Afectivul învinge orice rațiune. 

   Astfel, înțelegem foarte clar sursa de inspiratie al lui Camil Petrescu din "Ultima noapte..." , relația dintre Ștefan și Ella respectă același șablon întrucâtva, dar e mai ambiguă și protagonistul reușește să rupă cercul autosugestiei.

Despre Legrandin, un oarecare profesor de pian:

"Nu putea ști, cel puțin prin el însuși, că este și el un snob, de vreme ce nu cunoaștem totdeauna decât pasiunile celorlalți, iar tot ceea ce ajungem să știm despre ale noastre nu am putut afla decât de la ei. "

 Despre femeie:

"Ea nici nu există, izolată, separată și formulată în minte, ca scop urmărit de tine când te apropii de o femeie, ca pricină a tulburării prealabile pe care o simți. Abia când te gândești la ea ca la o plăcere pe care o vei avea; mai curând o numești farmecul unei femei anume; căci nu te gândești la tine gândindu-te doar cum să ieși din tine"

Cugetare:

"Și chiar de mi s-ar fi ivit în față, aș fi îndrăznit oare să-i vorbesc? Mi se părea că ea m-ar fi socotit nebun;(...) nu mai credeam adevărate, în afara propriei mele simțiri, dorințele cărora le dădeam trup în timpul acestor plimbări care nu se realizau. Nu-mi apăreau decât ca născocirile pur subiective, neputincioase, iluzorii, ale temperamentului meu. Nu mai aveau nici o legătură cu natura, cu realitatea, care din acea clipă pierdea orice farmec și orice semnificație, nemafiind, pentru viața mea, decât un cadru convențional, așa cum este ficțiunea unui roman vagonul pe bancheta căruia stă călătorul ce-l citește spre a-și omorî timpul."

   

  Irina Mavrodin spune că realul există pentru Proust doar în măsura în care îl retrăiește și așa este, din interiorul cărții, dar dacă ridicăm un pic privirea spre autor: ce face el? Propune mai multe realități care se demontează și completează reciproc, oare nu poate omul ieși din cercul realității pe care o trăiește?
    Eu cred că acesta este mesajul lui Proust, să avem mereu perspectiva autorului!

despre memoria involuntara

 despre memoria afectivă

Lights of questions, lights of answers

there will always be a light