Open window

 I have lost you so far in the depth of my soul where only the shadows of happiness stay . The darkness is weackened by a noble lighthouse. There is your home, my dear, there is your home...

Rose story

   

















Well, these are not my best photos of a rose, but ... one day i saw that my neighbour's  rose  had a bud. I've been haunting for its flourishing a whole week. Then, on a rushing day i saw it with a slight line of light and it was so beautiful... the day passed without any notice. Before sleeping i was thinking of taking a photo of the beauty in the morning and surprise!... the flower withered and fell. I regretted this with all my heart. After some weeks... a new bud... this time i didn't escape it... i followed him in the morning when the flower just began to open and at meal time when it looked how you could see it...
I did have a second chance, but life usually gives us one... as Eminem says "one opportunity, one shot"

Una dintre pietrele mult grăitoare...

Clădirea veche, părăsită, dar atât de maiestuoasă din spatele primăriei si pe platforma căreia se adună tinerii chemați parcă de un glas tainic are o poveste ca toate celelalte pietre mult grăitoare ale Brăilei. Dacă reabilitarea unui astfel de monument nu este posibilă, măcar să ne îmbogătim cu povestea lui si a oamenilor pe care i-a găzduit de-a lungul timpului.

Denumire: Vila Spiru Dumitriu

Adresa: Bd. Independetei, nr. 1 A

„Lotul pe care este amplasată clădirea a apărut pe harta orasului în 1890, odată cu parcelarea terenului ocupat altădată de cimitirul Sf. Spiridon. Primul proprietar a fost inginerul Vasile Ignat, căruia i-a urmat armatorul Spiru I. Dumitriu mentionat ca atare în inventarele clădirilor din 1912 si 1930. Clădirea cu demisol, parter si etaj partial este ilustrativă pentru arhitectura rezidentială în stil national asigurând un loc ideal pentru contemplarea peisajului spre Dunăre si Muntii Măcinului.” (ne informează dr. Maria Stoica).

Despre armatorul grec, cel de-al doilea proprietar, am aflat de la dna Valeria Ursan că ar fi avut doi copii, un băiat si o fată. Se spune că băiatul era suspectat de o anume infractiune si a fugit în Germania, iar sora lui s-a măritat cu un procuror numit Pastia cu care a plecat de asemenea în străinătate, probabil tot Germania. Fata a rămas văduvă si a fost îngrijită până în ultima clipă de îngrijitoarea Julieta căreia i-a lăsat prin testament toate slepurile pe care stia că le detine tatăl său. Desigur, când slujnica a venit după revolutie să îsi ia în primire mostenirea nu a mai găsit nimic din ce scria în act. Dumitriu a mai avut un văr bun inginer, dar care nu a atentat niciodată la luarea în posesie a acestui imobil. Clar este că după 1990 o rudă a intentat proces si după lungi scandaluri în presa locală clădirea a fost retrocedată si vândută. Atât despre mostenire.

Dar după cum ne-au învătat anii comunismului, în România, o casă nu este întotdeauna locuită de proprietarii ei de drept, mai ales dacă este de amploarea Vilei Spiru. Nationalizată sau nu, casa a fost locuită de armtata de ocupație rusă până în 1952. Între 1948-1949 a găzduit Securitatea si acolo se adunau cocoseii de aur. 

Desi BNR a încercat să protejeze rezerva de aur a României de armata rusă transformând-o în monede de aur, iată că acum proprietarii de astfel de monede erau obligati să îi predea de bunăvoie sau erau urmăriti ajungând chiar la închisoare. Pentru a ne imagina cât de pervers lucrau securistii vom da exemplul unui evreu care a depus 100 de cocosei. Când i-a numărat securistul nu a găsit decât 99 si l-a acuzat de fraudă pe bietul evreu care, după ce i-a numărat si el, s-a dus acasă să îl caute pe cel pierdut. La întoarcere aduce moneda lipsă, dar la numărătoare ies 101. Evreul rămâne perplex, iar securistul i se adresează rece: „Du-te acasă si adu restul, dacă nu vrei să-i luăm noi”.

După 1952 casa a fost dată spre locuire. După 1990, s-a descoperit în zidul casei, în cea mai mică dintre camere, un seif plin cu cocosei de aur, rămas probabil de la securistii care îi adunau si si-i însuseau. Fiica celor care au locuit acolo s-a minunat multă vreme de faptul că, bebelus fiind, a avut pătutul exact sub seiful cu pricina.

Revenind la perioada comunistă, aproximativ în anii 1960 vila devine Clubul Tineretului apartinând de Casa Tineretului. Demisolul ajunge astfel să găzduiască discotecile, dansurile, distractia celor care acum se adună pe platforma acestei clădiri fără să stie că locul acela le-a fost cândva dedicat.

După revolutie, s-a deschis un restaurant intitulat sugestiv „La cocosul de aur”, al cărui proprietar a fost înstăritul tigan Gyuri Farcas. Interiorul era unul elegant, de culoarea piersicii, cu scaune tapitate si tot tacâmul. Acum a rămas doar culoarea aceea plăcută ce se decojeste după cum veti vedea în fotografiile trimise de dr. Maria Stoica. Mai departe, se spune că ar fi fost cazinou, bingo, iar spre 2000 chiar sală de internet caffe la demisol, după care a ajuns în starea în care o vedem si astăzi.

Ce e poveste si ce e adevăr nu mai contează... important este că acest mic palat are o viată ca orice om pe care e bine să o valorificăm, să n-o lăsăm să piară în anonimat. Poate, într-o zi nu prea îndepărtată, suflul oamenilor vechi se va uni cu cel al oamenilor de azi, iar trăinicia clădirii îsi va găsi o functionalitate. 

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat în cercetare.

http://www.infoest.ro/stiri/in-obiectiv-braila/cladirile-brailei-istorie-prezent-autor-georgiana-tudor.htm#sthash.7F4WPStu.dpuf

Game of girls

A girl never limits herself to pose. She feels, she lives, she dreams until the sun falls  and then over again. Her eyes never lie to those who know  to listen...Her nobility, her elegance is something she is born with. There is a portrait of her  for everyone who deserves. A thousand looks, a thousand smiles, a thousand secret emotions are waiting to burst into the posture of a lady.
Then they will barely say: "I fear that you'll hide within a foreign eye" (Nichita Stănescu)